de Esteve Soler, regia Alexandru Dabija, traducerea Luminiţa Voina-Răuţ
1
Soțul: Mugur Arvunescu
Soția: Oana Ștefănescu
Copilul: Coca Zibilianu
Omul cu mopul: Dan Năstase
2
Primul bărbat: Silvian Vâlcu
Al doilea bărbat: Mihai Smarandache
3
Farah: Oana Ștefănescu
José: Mugur Arvunescu
4
X: Richard Bovnoczki
Y: Silvian Vâlcu
Z: Alina Berzunțeanu
5
Bărbatul: Mugur Arvunescu
Vecina: – Oana Ștefănescu
Vecinul: Mihai Smarandache
6
Mama: Alina Berzunțeanu
Tatăl: Mihai Smarandache
Fiul: Silvian Vâlcu
Regia: Alexandru Dabija
Decor: Helmuth Stürmer
Costume: Corina Grămoşteanu
Video: Cinty Ionescu
Asistent decor: Irina Moscu
Festivalul Internațional de Teatru de la Madrid „Una Mirada al mundo”, 20-23 octombrie 2016
Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, 22 septembrie 2015
Festivalul Internațional de Teatru Nou, Arad, 12 mai 2015
Festivalul Internațional de Teatru Reflex3, Sfântu Gheorghe, 26 și 27 martie 2015
Oana Ştefănescu – Premiul pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, 2015
Durata spectacolului: 1h 15′
Contra democraţiei, scrisă în 2010 de dramaturgul spaniol Esteve Soler (născut în 1976), face parte dintr-o trilogie care mai cuprinde piesele Contra progresului (2008) şi Contra iubirii (2009), fiecare dintre ele fiind formată din câte şapte texte scurte.
Trilogia a fost deja tradusă în numeroase limbi şi aproape 50 de regizori au montat-o în Germania, Anglia, Statele Unite, Franța, Grecia, Venezuela, România, Elveția, Italia, Austria și Chile. Contra democraţiei a fost distinsă cu Premiul Serra d’Or (pentru cea mai bună piesă de teatru a anului), iar Contra progresului a primit în Franţa Premiul Godot (pentru cea mai bună piesă de teatru a anului).
„În această trilogie-oglindă, Soler reflectă monstruozitățile și contradicțiile sinistre din vremurile în care trăim şi prezintă viziunea sa asupra omului și a lumii contemporane în mici pastile gotice, șapte bomboane umplute cu acid sulfuric. O lume sumbră, care se înrudeşte cu Grand Guignol și cu episoade din Zona Crepusculară; dar, de asemenea, moşteneşte cuvintele lui Ionesco sau Beckett, metodele lui Brossa și Calders, imaginația lui Buñuel sau reaua-voinţă a lui Boadella. În același timp, vocea acestui tânăr dramaturg este extrem de personală și sinceră, și acest lucru face trilogia irezistibilă.”
Jordi Duran
Extrase de presă
Spectacolul ţine de preocuparea lui Dabija pentru absurd (în acelaşi teatru a montat Ionesco – Cinci piese scurte) şi face bine Odeonului, de vreme ce Sala Studio începe încet să-şi construiască o identitate, bazată pe dramaturgie şi estetici contemporane.
Oana Stoica – Dilema Veche (6-12 februarie 2014)
Liviu ORNEA: Să încep cu lista celor mai bune dintre spectacolele pe care le-am văzut în 2014:Contra democraţiei (de Esteve Soler, regia Alexandru Dabija, Teatrul Odeon) (…).
Liviu ORNEA şi Iulia POPOVICI – Observatorul Cultural, nr. 496, 8-14 ianuarie 2015
Trăim într-o lume absurdă, pare să spună Soler, iar funcţia teatrului e să pună sub reflector această absurditate. Putem chiar să ne amuzăm de ororile ei, spune producţia de la Odeon. Spotul de promovare a Contra democraţiei avea dreptate (deşi era ironic) – nu e un spectacol politic. Dar e un spectacol care merită văzut.
Iulia POPOVICI – Observator Cultural (Nr. 710 din 14.02.2014)
În piesa “Contra Democrației” sau “despre normalitatea bolnavă în care trăim” am avut parte de o îmbinare excelentă de umor și emoție la Teatrul Odeon. Înainte de a dezvălui pe scurt despre ce este vorba în piesă, trebuie să spun că m-a șocat, m-a dezgustat, m-a facut să îmi fie teamă, am râs, am plecat cu întrebări și acum caut răspunsuri. Pe scurt, mi-a dat o emoție. Și asta caut când merg la un spectacol de teatru: emoție.
Daniela Staicu – koolhunt.ro, 27 ianuarie 2014
Există lucruri care nu pot fi făcute decât tare. Muzica punk nu poate fi cântată în surdină, boxul, spre deosebire de sofisticatele arte marţiale, nu se face decât full-contact, iar rugby-ul nu se joacă în sală. Regizorul Alexandru Dabija a înţeles că un text intitulat „Contra democraţiei” nu poate fi pus în valoare într-o cheie soft, ci trebuie aruncat în faţa spectatorului cu toată violenţa scenică şi verbală de care e nevoie. Să ne înţelegem: nu este vorba de teribilismul acelor creatori ce vor să şocheze prin orice mijloace, pentru a-şi păstra gloria de „revoluţionari” şi a-şi masca astfel lipsa ideilor de profunzime, ci e vorba de o decizie lucidă a regizorului de a accentua semnalele grave ale textului. (…)
Acţiunea se petrece în modulabila Sală Studio a Teatrului Odeon, al cărei spaţiu este configurat cu simplitate stilistică de artistul-scenograf Helmut Stürmer şi întregit de proiecţiile video imaginate de Cinty Ionescu. Susţinuţi de firescul cuvintelor traduse în română (Luminiţa Voina-Răuţ) şi de cel al costumelor (Corina Grămoşteanu), actorii au libertatea de-a se concentra şi dedica mecanismelor comic-regizorale. O fac cu voluptate şi, deşi intuiţia îmi spune că repetiţiile cu Alexandru Dabija au avut nenumărate momente savuroase ce n-au cum se regăsi în spectacol, rezultatul expus publicului rămâne unul hard.
Da, am văzut spectatori părăsind sala. Erau fie suflete sensibile, fie consumatori de teatru recreativ (câteva glumiţe, câteva prostioare, nişte actori celebri – „să-i vedem pe viu, nu numai în seriale”), spectatori care s-au speriat. Din care se trage concluzia că s-a atins acel catharsis despre care scria cândva Aristotel, că frica şi, poate, mila s-au activat, spiritele s-au purificat, iar regizorul a câştigat. Cu ajutorul dramaturgului, fireşte, care demonstrează cum ne-a încătuşat libertatea asta totală – pe care (ni se pare că) o avem – în nişte constrângeri mai aspre decât cele ale bigotismului sau ale ideologiilor politice. Şi cu încă un ajutor regizoral deloc de neglijat: muzica. O trupă americană de indie-rock experimental – Cloud Cult – se aude tare-tare’n’difuzoare în momentele dintre tablouri.
Prin spectacolul de la Odeon, Alexandru Dabija ne pune la urechi un stetoscop din care bubuie inima bolnavă a acestui secol, în speranţa că ne vom uita în oglindă şi vom vedea falsităţile, meschinăriile şi absurdităţile pe care ne clădim ceea ce se cheamă viaţă modernă. Castigat ridendo mores spunea, în clasicism, poetul. Acum, în post-post-post… şi aşa-zisă democraţie, poate nu mai e timp să corectăm moravurile, dar măcar să râdem de ele.
Maria Zărnescu – yorick.ro, 25 martie 2014
Spectacolul realizat de Alexandru Dabija într-un cadru scenografic orchestrat din câteva elemente cu impact sigur semnat Helmuth Sturmer, are un mesaj puternic, remanent, construit precis, limpede, în spiritul şi cu mare respect pentru textul lui Soler. Nici nu se putea altfel. Materialul dramatic are o personalitate atât de evidentă încât orice ar veni peste, ar parazita, s-ar dovedi un balast inutil.
Răzvana Niță – port.ro, 27 ianuarie 2014
Contra democraţiei (regia Alexandru Dabija, Teatrul Odeon) mizează pe efectul de şoc pe care-l provoacă reflectarea dură a realităţii, văzute în codul unei distopii nu tocmai îndepărtate de situaţia actuală a felului în care e înţeleasă democraţia. Contra democraţiei este, de fapt, o critică a felului în care democraţia a fost confiscată abuziv de cei care au văzut în aceasta un simplu prilej de a anihila însuşi principiul ei fundamental: drepturile individului.
Silvia Dumitrache, Observatorul Cultural, nr. 496, 8-14 ianuarie 2015