Patru destine marcate de personalitatea Mamei. Patru femei, patru supravieţuitoare şi în egală măsură patru victime în căutarea evadării, ajunse mai apoi o sursă de traumă pentru generaţia următoare. Repetabila povară a luptei pentru ieşirea din paradigma ratării. Alcool, lipsă de afecţiune, blazare, rutină, abandon, egoism, rătăcire şi o dureroasă şi imposibilă senzaţie a irecuperabilului. O lume care nu îşi asumă până la capăt martirajul şi care – poate tocmai de aceea – nu se poate mântui.

Textul Elżbietei Chowaniec e concis, tăios, frust, asemenea unui rechizitoriu sau – şi mai corect spus – asemenea unui probatoriu care însă – paradoxal – nu urmăreşte stabilirea adevărului şi condamnarea vinovaţilor, ci ne atrage într-un seducător interogatoriu cu noi înşine. Într-un univers ostil, haotic, din care lipsesc iertarea, compasiunea şi în care iluziile se pierd rapid şi tragic, viaţa continuă să dea viaţă. Un text cutremurător, puternic, valoros deopotrivă în plan spiritual şi emoţional.

Ceea ce a izbutit regizorul maghiar Zoltán Balázs alături de patru actriţe cu personalitate magnetică şi incontestabilă anvergură creativă – Antoaneta Zaharia, Paula Niculiţă, Simona Popescu, Mădălina Ciotea – poate fi asimilat unui curs de teatru intensiv. Văzând acest spectacol ne devine clar, se decupează impecabil ce înseamnă şi ce presupune o concepţie regizorală (să ştii CE vrei cu un text, UNDE vrei să ajungi şi CUM să faci din drumul tău către acolo cea mai sigură şi spectaculoasă cale către un mesaj percutant). Regizorul de faţă stăpâneşte mijloacele meseriei, are capacitatea de a găsi formula, conceptul, structura pe care îşi clădeşte cu precizie chirurgicală un trainic pod de comunicare cu sala, cu publicul.

Formula ariilor de operă este excelent acoperită regizoral şi actoricesc. Întreaga montare are o stilistică specială, rigoare în construcţie, relief, dimensiune, un bun gust rarissim (felicitări Constantin Ciubotariu – decor şi Andrada Chiriac – costume!), o atenţie pentru frazare, ritm, tonalitate, pauze, gest – o simfonie impecabil orchestrată, dirijată şi interpretată, o asumare tulburătoare a partiturilor, actriţele reuşind o transfigurare magnetică (indimenticabilă strălucirea din ochii lor – inocenţa captivă în temniţa unui trup aflat sub teroarea ceasului biologic).

La final de stagiune, am avut parte de acest imens dar. „Gardenia” este o fascinantă, palpitantă şi revelatoare expediţie în istoria unei familii văzută din perspectiva mamelor risipitoare şi a fiicelor lor aşteptându-le răbdătoare. Un spectacol miraculos care vorbeşte cu furie înăbuşită despre dragoste, maternitate şi cât de cumplit de singuri ne regăsim (chiar şi) pe drumurile (deja) bătătorite ale vieţii noastre.

Străbătând vremurile și marcate diferit de acestea, cele patru femei – fiice, apoi mame, apoi bunici, apoi străbunici – reiau de fiecare dată un tipar care pare să fie la fel de vechi de când e femeia femeie, esențializând comportamente, sentimente și situații într-o poveste care transcende mica lor istorie. Deși spectacolul are un cadru istoric, nu acesta este important. Mai presus de el sunt nervurile unor relații problematice perpetuate de la o generație la alta.

Textul este foarte bine scris, e sec, fără înflorituri, fapt ce îi conferă frumusețea rece a unui diamant. Iar aici intervine simțul extraordinar al regizorului Zoltán Balázs, care a știut să păstreze duritatea și limpezimea textului prin mișcări și frazări denudate de înflorituri sentimentale. Spectacolul devine astfel o ex-punere, trimițându-te cu gândul la o ședință de terapie, pe parcursul căreia se desfac, aproape chirurgical, întâmplările pentru a le fi relevată mai bine textura universal valabilă, simbolizată de gardenia amintită în secvența a patra. Lumea interioară devine verb, dar un verb translucid și obiectivat, care îți permite să vezi mai clar înăuntru.

Cheia de lectură regizorală este susținută perfect de decorul lui Constantin Ciubotariu și de costumele  Andradei Chiriac, în care se reflectă același schematism al relațiilor mamă-fiică-mamă-fiică. Geometria mișcării scenice și a replicilor, precum și esențializarea relațiilor afective își află, astfel, un corespondent perfect în geometria spațiului și a decorului, precum și în aceea a costumelor.

La toate acestea se adaugă o soluție regizorală care face din acest spectacol o propunere originală în peisajul nostru: momentele-cheie, acelea în care preaplinul sufletesc al personajelor ar fi putut degenera în sentimentalism și în verbalism gol, sunt exprimare prin arii de operă, care, astfel, își distanțează personajele de evenimențialul vieții lor, făcând din ele receptacule ale unei tipologii familiale ce transcende, cum aminteam mai sus, spațiul și timpul. Inserțiile muzicale sunt foarte bine altoite pe structura textului și a spectacolului, iar măiestria actrițelor de a face play-back este atât de convingătoare – cu respirații, pauze și mimică facială extrem de credibile –, încât senzația de „făcătură” nu există nici o clipă.

Desigur, măiestria actrițelor nu se limitează la play-back, ci susține întreg spectacolul, cu eleganță, cu frazare bună, cu precizie de ceas și o uimitoare economie verbală și gestuală.

Gardenia este un spectacol de o frumusețe rece, dar nu fără viață, și totodată un exemplu de abordare regizorală ce iese din schemele facile cu care deja ne-am obișnuit. Tot ce putem spera este să-și găsească publicul nimerit.

Spectacolul este produs în cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe, cofinanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017-2020.

Printre multele mantre de care se pot folosi femeile atunci când le este greu este una cu referire directă la ruj: puțin ruj roșu pe buze și-și va fi mai bine (cu alte cuvinte, schimbi perspectiva). Numai că în Gardenia de la Teatrul Odeon rujul e negru și are o cu totul altă semnificație. El unește patru generații de femei, devine un soi de verigă de legătură dincolo de traumele care le unește în neantul eternei suferințe. Textul în sine e prea puțin ofertant pentru subiectul pe care-l aduce în discuție: trauma transgenerațională și multiplii ei factori (de ordin psihologic, social și/sau personal etc.) care concură la imposibilitatea stopării ei nu sunt aduși în prim-plan, autoarea preferând să se centreze exclusiv pe factorii personali, care țin de personalitatea fiecăreia dintre cele patru femei în parte. Vinile pentru eșecul celei/celor care urmează în acest lanț devin personale și fiecare trebuie să-și ispășească pedepsele cuvenite. Așa se face că ultima născută se dezice de tot ceea ce înseamnă vină și destin eșuat, își ia propria viață în mâini și închide cercul, ba chiar face un pas în afara lui. E drept, pentru ca acest lucru să devină posibil a făcut un pas în afara familiei, s-a ridicat deasupra curentului (nu întâmplător poziția ei este, la un moment dat, undeva deasupra, pe schela din laterala scenei, de acolo putând avea alt orizont și, mai important, poate privi la antecesoarele sale, numai că n-o face nici cu dispreț și nici cu mânie, ci cu detașare și o oarecare compasiune dată de înțelegerea căpătată după multe ore de terapie). Cercul se închide mai mult decât simbolic, prin ruperea tradiției (să faci nuntă mare, cu mușți invitați și cu respectarea ritualurilor, dar doar pentru că așa trebuie!), rochia de mireasă îmbrăcând-o pe prima femeie, cea care, din cauza unui război (de această dată unul mondial, nu personal) n-a reușit nicicând să aibă parte de nunta mult visată, eșuând lamentabil în alcoolism. Rochia albă și gardenia – floarea de nuntă, căci, nu-i așa, ritualul trebuie urmat cu sfințenie.

Zoltán Balázs (un regizor despre a cărui carieră nu știu nimic, dar promit să recuperez) și-a dat seama că pentru a suplini textul trebuie să aducă în fața spectactorilor construcții scenice impecabile. Îl felicit pentru felul cum a reușit să construiască din detalii fine o întreagă istorie a traumei celor patru femei, care, în final, devine o-singură-traumă-cu-patru-personaje. Două culori, galben și negru, prima fiind dominantă (e știută conotația culorilor, nu mai insist aici), pentru că, nu-i așa, negrul traumatic trebuia șters cât mai repede, numai că… regizorul a jucat inteligent pe cartea scenografică, astfel încât, undeva, în succesiunea scenică, galbenul devine culoarea traumei și negrul reflectă superioritatea supraviețuitoarei. Așa se face că în costumul celei de-a patra femei negrul predomină, iar galbenul capătă doar rol de accent. Decor minimalist, dar atent realizat, Constantin Ciubotariu mizând pe forța metalului și pe jocul de volume, golurile dintre barele metalice căpătând rol funcțional. Integrate perfect în scenă, costumele celor patru actrițe, executate impecabil și din materiale de foarte bună calitate, vin să dea aerul de eleganță specific oricărei femei, indiferent de ce soartă are. Aproape că te tai în liniile lor, efect dorit intenționat de către regizor, mai mult ca sigur. Așa se face că și actrițele se simt foarte bine în haine, îmbrăcarea fiecărui element vestimentar căpătând aspectul unor gesturi ritualice foarte bine executate. Trecerea de la o generație la alta, de la povestea unei femei la următoarea se face, de regulă, prin intermediul unei suite de gesturi care implică și dezbrăcarea/îmbrăcarea unui pardesiu, pulovăr, haină de blană etc. Puțin ieșite din comun sunt momentele în care teancul de prosoape este aruncat în scenă, respectiv cel în care acestea sunt așezate la dungă, impecabil la loc, refacerea teancului având și el aspect de ritual.

Rar mi-a fost dat să aud atâtea arii din opere celebre sau mai puțin cunoscute de melomani într-un spectacol de teatru. Și găsesc mai mult decât fericită combinația dintre muzica marilor compozitori de operă și subiectul spectacolului. Am reascultat cu o reală și nedisimulată plăcere (cred că spectactorii din spatele meu au realizat încă de la primele acorduri cât de mult îmi plăcea ceea ce auzeam) arii din Lakmé de Léo Delibes (una dintre preferatele mele), Flautul Fermecat de Mozart, Carmen a lui Bizet, Macbeth de Verdi sau mai puțin cunoscutele Clori, Tirsi & Fileno a lui Händel și Morgen de Richars Strauss. Ariile sunt mai multe și merită să căutați operele din care fac parte și să le ascultați în întregime. Zoltán Balázs a ales înregistrări impecabile, cu voci celebre, care să impună o anumită solemnitate momentelor scenice, ajutând în felul acesta la realizarea tranziției de la o scenă la alta, de la o generație la alta, dar și la creșterea gradului de suportabilitate a spectactorului. S-a evitat în felul acesta efectul lacrimogen, duritatea subiectului, suita de replici și relațiile dintre personaje conducând toate spre un astfel de deznodământ; sunt convinsă că fără aceste pasaje muzicale am fi avut parte de o un cor de suspine și hohote de plâns de-a lungul întregului spectacol. Nu cred să fie în sală – indiferent de reprezentație – femeie care să nu se regăsească în cel puțin una din cele patru povești. Fie că au trăit ele însele traumele ca atare, fie au în familie cazuri similare, fie s-au implicat în rezolvarea unor astfel de cazuri, spectactoarele (și, de ce nu, chiar și bărbații) vor lua parte la un spectacol despre viețile lor, dar cu o oarecare detașare și cu o diminuare la minim a subiectivismului. Doar în acest fel spectacolul își găsește finalitatea. Poveștile celor patru femei nu sunt spuse pentru că ele au nevoie de compasiunea și mila celor din sală, ci pentru ca spectatorii să nu refacă la infinit acest circuit al autovictimizării și al traumei transgeneraționale.

Un spectacol foarte bun, care nu te lasă indiferent, care aduce în fața spectactorilor patru actrițe foarte bune și excelent puse în valoare de către un regizor care și-a asumat până la capăt demersul de a desface trauma în felii: doar înțelegând poți merge mai departe și doar astfel eviți refacerea greșelilor trecutului.