Text, regie, costume, videoproiecții: Crista Bilciu

„Pe jumătate cântec” spune povestea Francescăi de la 5 până la 33 de ani, în nouă tablouri,   fiecare   surprinzând   o   vârstă,   un   univers,   o întâmplare dintre cele care contează şi care pot modela sau frânge un destin. O poveste despre ratare, despre ce se întâmplă atunci când nu ai curajul să îţi urmezi visele şi te încurci în propria ta viaţă, ca într-ohaină cu câteva numere prea mare. Despre cum ajunge viaţa netrăităsă te roadă pe dinăuntru ca un cancer.

”Anda Saltelechi este absolut covîrșitoare, lejeră, inocentă, sexy, neașteptat de comică, dar și teribil de dramatică, știam asta de cîțiva ani, prin spectacolele risipite pe ici-colo, alături de Crista Bilciu. Fata aceasta este un adevărat diamant, poate străluci pe scenă, cu zeci de fațete, inepuizabilă, subtilă și puternică.”

(Mirella Patureau în ”Dilema veche”)

”Revelaţia feminină a evenimentului a fost tânăra actriţă Ada Saltelechi pe care spectacolul Pe jumătate cântec scris şi regizat de Crista Bilciu (…) a impus-o definitiv printre numele consacrate ale generaţiei sale. Premiul de interpretare obţinut la Piteşti se adaugă altora primite în ultima vreme de ea pentru acest recital de mare dificultate în care redă cu fior şi bun meşteşug artistic ratarea dramatică a unei tinere ca posibilă cântăreaţă, ca femeie, ca om.”

(Doina Papp în ”Adevărul”)

”În spectacolul de la Oradea s-a întâmplat un incident îngrozitor pentru interpretă, dar, în mod paradoxal, edificator pentru valoarea ei, pentru o putere de stăpânire, pentru o toleranță în fața vitregiilor de orice natură și un instinct de învingătoare cum rar poți întâlni. În unele dintre cele mai delicate și mai emoționante momente ale evoluției sale, proiectorul care îi însoțea recitalul pe fundal cu imagini de o remarcabilă transparență metaforică s-a defectat. S-au aprins luminile în sală. Un minut, două, zece, douăzeci și două. Francesca fugise în culise! Când și când, silueta și chipul ei minate de neliniște, dar nu și de disperare, se întrezăreau pentru o clipă. Forfotă printre spectatori. Nici o plecare din sală! Apar doi tehnicieni și, în sfârșit, spectacolul continuă. Dar în ce fel ! Ca și cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Dimpotrivă! Parcă și mai puternic, mai răscolitor. Până la aplauzele și la strigătele de ”bravo” din sală. Printre spectatori, ca ”martor tăcut (dar tulburat) la cele întâmplate”, aș fi vrut să merg în culise la ,,Francesca”, să-i spun cât de adânc am trăit eu empatia dintre personaj și public. Mai mult. Aș fi putut să o încredințez că și eu… tânjesc după un câine, și mie îmi plac batoanele de ciocolată de casă, nu ezit să fredonez și eu șlagărele Mirabelei Dauer, dar mai ales și eu mă tem de singurătate. N-am făcut-o ! Pe toate le mărturisesc însă acum, când scriu despre ea și vă invit să nu pierdeți ocazia de a o vedea pe Francesca, fapt sinonim cu bucuria întâlnirii cu teatrul de foarte bună calitate.”

(Ion Parhon în ”Revista Teatrală Radio”)

”Nu știu dacă Crista Bilciu, deopotrivă autor al textului dramatic și regizor al spectacolului cu piesa Pe jumătate cântec, și-a gândit creația (celor două ipostaze deja enumerate li se asociază și aceea de creator al conceptului video) anume pentru actrița Anda Saltelechi. Știu doar că ea, Anda Saltelechi, poate fi socotită, fără nici cea mai mică urmă de exagerare, interpreta ideală, cea în absența căreia nu cred că piesa și spectacolul ar fi avut succesul pe care îl are. Spun toate acestea în ceea ce socotesc a fi deplină cunoștință de cauză. Fie și numai pentru motivul că am văzut spectacolul în două rânduri, în două festivaluri, ambele cu caracter competitiv, de fiecare dată Anda Saltelechi adjudecându-și detașat premiul pentru interpretare feminină.”

(Mircea Morariu în ”Contributors”)

”E greu de spus cum ar fi arătat literatura acestei părți a lumii, în lipsa comunismului, dar piesa scrisă de Crista Bilciu are rădăcinile bine înfipte în gândirea bolnavă a oamenilor acelei societăți, iar personajul ei este, la fel, produsul traumelor unei lumi pentru care răul în diversele lui forme și nuanțe era egal cu normalitatea. În acest univers crește un copil, o fetiță pe nume Francesca, și prin ochii se vede lumea din jur. Povestea Cristei Bilciu, interpretată pe scenă cu o limpezime și o precizie pe care nu le întâlnești prea des, de Anda Saltelechi, este, în fapt, povestea mentalității unei epoci. Dar, mai mult decât atât, e valoroasă în primul rând pentru că scoate la iveală cu multă subtilitate boala unei generații întregi, punctând momentele clare în care virusul a intrat în corp.”

(Monica Andronescu – Revista Yorick)