Marți, 31 martie 2015, ora 19.00, în Sala Studio a Teatrului Odeon, va avea loc o ediţie specială a Serilor de poezie şi muzică, organizate de Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi Teatrul Odeon.
Seara de poezie și muzică dedicată poetului Nichita Stănescu (1933-1983), de la a cărui naștere se împlinesc, pe 31 martie, 82 de ani, va include o serie de evenimente: Vernisajul expoziției cu titlul Nichita și prietenii;
Lansarea volumului Nichita Stănescu – Vin perşii, mamă!, Armonii poetice (carte + CD), ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, cu o prefaţă de Lucia Fetcu, apărut la Editura Karta-Graphic, Ploieşti. Volumul va fi prezentat de Mircea Coloșenco;
Actorii Teatrului Odeon: Mihai Smarandache, Silvian Vâlcu, Sabrina Iașchevici, Marius Damian vor susține un recital din creația poetului Nichita Stănescu.
Muzica: Adrian Naidin
Moderatorul Serii de poezie şi muzică va fi scriitorul Ioan Groșan.
Coordonatorul proiectului este universitarul şi criticul de teatru Ioan Cristescu, directorul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.
Intrarea liberă în limita locurilor disponibile!
Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea … doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului.
„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei.”
Poezia stănesciană reia tradiția liricii interbelice, făcând totodată, printr-o sinteză unică neomodernă, trecerea în literatura autohtonă de la modernismul începutului de secol spre postmodernismul sfârșitului de mileniu. Prin ea s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutație a structurilor limbajului și viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor.
Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluție a limbajului poetic, in jurul cărților sale dându-se o adevărată „bătălie a (neo)modernității”.
